Îmi vine cel mai greu, amintindu-mi cîteodată acei ani de odinioară, cînd mă gîndesc la Mirea, căci aşa îşi semna tablourile. Sau la Ioan I. Mirea, cum iscălea poeziile, fiindcă era şi un poet, un poet atît de singuratic încît nici măcar o carte despre poeţi nu-l aminteşte, pînă în ziua de azi. Şi el, la rîndul lui, era un uitat. Dar „uitat“ cum sînt, de obicei, pictorii. La Bucureşti, în magazinele de antichităţi dar şi pe la colecţionari, un Mirea se aprecia şi se plătea încă destul de bine; dar „un Mirea“ de atunci, ce se mai găsea, faţă de un Mirea de altădată care nu se vindea, reţinîndu-se ca să-i mai crească valoarea, ca a vinului, cu cît se învecheşte. Omul părea însă victima operei şi aproape cu siguranţă se mai ţinea minte numai ca autor; era ca şi cum n-ar mai fi fost, ca şi cum, plecat fiind la Paris, ar fi plecat cu totul, definitiv şi irevocabil.
În casa lui Paul Anghel, despre care auzisem la Paris laude ce m-au uimit deşi citisem „Modelul magic“ în foileton şi îmi plăcuse, Mirea s-a evocat prea puţin şi fără vreo dezvoltare ori măcar o pomenire mai tristă, cînd se prăpădise. Şi era, cred, unul din puţinele medii unde se mai ştia ceva despre Ioan, în afara cîte unei rubedenii, ce îmbătrînea, ori a colecţionarilor care socoteau, asemeni cămătarilor, cît le va creşte banul cînd pictorul nu va mai fi, dacă apucase, prin noroc, să se mai facă şi mai cunoscut decît era, în lumea lor.
Dar în lumea noastră, moartea lui începuse demult, încă de pe cînd era viu şi strălucitor, la Bucureşti, înainte chiar să se aşeze departe, neştiind că, dacă ar fi rămas aici poate că altfel ar fi fost totul, pesemne mai fără acest abur de blestem ininteligibil, care ar merita să se exorcizeze.
Stranie soartă, pînă la a spune că ascunde o dramă aproape magică, dar, deopotrivă, şi stranie întîlnirea cu el, o răscruce venită la un soroc ce bănuisem că există încă din vremea aceea de unde, cînd se evocă, nu-mi amintesc decît aceste clipe în relief, luminate de un „ceva“ inexplicabil ce nu pătrunde mai jos de ele, în bezna desăvîrşită a zilelor şi nopţilor fără identitate. Nici nu mai ţin minte, de fapt, cum am ajuns la Paris, în vara lui 1971, la uşa casei lui din Montparnasse, unde locuia de numai cîţiva ani. Era o casă veche, cu două etaje, în inima Cartierului Magic, de unde, după ce bătusem cu un fel de ureche metalică ce ţinea loc de sonerie, ieşise, deschizînd cu mirare, un bărbat subţire ce purta în mîini o pensulă cu tocul plin de vopsele în culori diferite şi o pîine; o pîine abia începută, pe care o ţinea subsoară. Imaginea ce se constituise cu brutalitate era impresionantă. Omul firav, învestmîntat în pantalon negru şi cămaşă largă, neagră şi ea, cu mîneci lungi de unde ieşeau palmele cu degete subţiri şi nervoase ca de pianist, avea ceva atît de nefiresc încît intimida, crea o reţinere timorată, impunea. Astăzi s-ar fi zis, în lexicul frivol ce se întrebuinţează, că avea „charismă“ dar această vorbă atît de neconsistentă ar fi fost, oricum, prea puţin. Întregul impresiona, iradiind. O vreme m-am gîndit că, purtînd părul lung, atît de lung încît îi cădea pe umeri ca în vremea medievală, şi de culoare aproape albă, „albit“ fiind de timpuriu, părea un fel de preot get, un mag necunoscut de pe un munte singuratic. În felul lui, aşa cred că era, purtîndu-se cu o blîndeţe de înţelept şi, gîndindu-mă astăzi cu intensitate la toate cîte fuseseră pe atunci, cred că era prima oară cînd întîlneam în viaţă înţelepciunea vie. Cărţile mă îndrumaseră, pe cît fusese cu putinţă şi pe cît citisem, dar înţelept fără epilog, „lucrînd“ în imediatul nesigur, nu cunoşteam şi, de fapt, cunoscusem şi mai tîrziu atît de rareori încît aproape că nu-mi vine să cred că ar fi posibil şi ar exista. Căci învăţătura, aproape bisericească, de carte şi de metode, ce văzusem şi admiram la „Domnul Dinu“ Adameşteanu era altfel decît înţelepciunea lui Ioan I. Mirea. Aceasta venea, mai mult ca sigur, din instrucţie, căci era instruit; adică, aşa cum s-ar zice, construit bine pe dinăuntru dar mai puţin din cărţi ori şi din cărţi şi din viaţă şi dintr-un altceva ce nu identific. Citea mult, avea cărţi, dar cărţi puţine, cărţile lui. În atelierul ce am descoperit chiar lîngă intrare, jos, la uşa casei, un raft modest adăpostea vreo cîteva zeci, multe româneşti, între care am văzut ceea ce nu mai văzusem: o carte de Mircea Vulcănescu. Şi Eminescu. Şi Blaga, „Spaţiul mioritic“. Dar şi vreo cîteva cărţi franţuzeşti, ale lui Malraux. I le dăruise? Poate că de la el le avea. Căci din acele zile atît de amestecate, care veneau peste mine cu furtuni concentrice de senzaţii, nume şi gînduri care, venind atunci, se împrăştiau îndată fără să lase decît lamura şi povaţa, din acele zile, zic, mai reţin puţine dar chipul lui Malraux, în atelierul de jos, despărţindu-se de Ioan, nu l-am uitat. Ce-o fi căutat acolo, într-o vreme cînd mi se pare că era încă ministru ori fusese pînă de curînd?
Şi mai ţin minte încă vreo cîteva imagini, ca nişte fabule, păstrînd, toate, înlăuntrul lor închisă o semnificaţie care îmi scăpase atunci dar înţeleasă poate astăzi cînd, ajungînd ca un ecou din nevăzut pînă la mine, pare a-mi vorbi. Cît am rămas, în Paris, nu>>> mai departe aici >>>
MIREA, IOAN I.
şi la sala „Dalles“ (1946), la Sibiu, la Muzeul Bruckenthal (1965). A mai expus în cadrul Salonului Oficial şi la Căminul Artei, atribuindu-i-se distincţia românească: Premiul Căminului Artei.
