IOAN I. MIREA

Publicam aici doua documente quasi-inedite sau foarte putin cunoscute si uitate, ca si marele artist ce le sunt obiect de studiu. Ele sunt discursul tinut de marele critic de arta PETRU COMARNESCU in 1956, la vernisajul primei expozitii oficiale a pictorului IOAN I. MIREA, aflat, la acea vreme, intr-o adanca penumbra si marginalizat de stapanirea vremii si eseul lui MIRON RADU PARASCHIVESCU despre pictor, publicat peste mai multi an. Ulterior afirmat atat in Romania (expozitia -recapitulare din 1965 fiind un triumf)cat si la Paris, Ioan I. Mirea este pana azi una din marile personalitati ale artei romanesti care se afla, cu incapatinare, inafara interesului public sau oficial. O restituire a acestei opere (care apartine, deopotriva, unui scriitor daruit) se impune cu prioritate si va trebui intreprinsa cat mai curand.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

EXPOZIŢIA IOAN MIREA LA SIBIU

Rezumînd o activitate artistică susţinută şi concentrată ce îşi are începuturile în 1938, deci cu o durată de peste un pătrat de secol – peisajul şi arhitectura şi aceasta într-o sinteză de intensităţi cromatice şi simplificări de forme. El proiecta monumente noi şi vechi, ruine glorioase şi amintiri ale vredniciei omului de-a lungul secolelor, înălţîndu-le la entităţi de măreţie pe fundalul unui cer senin şi unitar. În expoziţie reapar lucrări – pentru noi neuitate —care încă din expoziţia anului 1940 vădeau dragostea pictorului pentru caracterul variat şi totuşi unitar al peisajului românesc. Atunci a evocat el cu înţelegere şi strălucire privelişti din Vlaşca natală, din Făgăraşul cu zvonuri de legendă, din splendidele aşezări moldoveneşti de Ia Suceava, Neamţul şi Vara tec. Nu erau propriu-zis descrieri, ci evocări poetice, acte de patriotism luminat, cîntece închinate naturii pure şi vredniciei umane.
De pe atunci, Mirea picta nu atît ce vedea cît ceea ce – văzînd – simţea şi trăia, adică stările de vibraţie cromatică şi muzicală pe care i le trezea contactul cu natura şi arhitectura. Şi nu comunicate oricum, ci disciplinate de gîndirea sa, de receptarea lor nu numai prin inimă, ci şi prin intelect. Organizarea intelectuală a imaginii, concentrarea viziunii la cîteva elemente definitorii răspundeau tensiunii interioare cu care simţise şi trăise în prealabil viziunea respectivă. După alte două expoziţii la Băile Herculane (1944 şi 1945), artistul s-a definit în mod impunător prin expoziţia din octombrie 1946 la Bucureşti, urmată de altele în 1947 şi 1948.

În faza 1938–1948 el obţinea – mai ales în peisajele din ţara şi din Italia – un aer solemn, monumental, datorită unei proiectări concentrate a naturii şi arhitecturii sub un cer uniform, imperturbabil, simbolizînd parcă veşnicia. Formele păstrau o viaţă intensă, căpătau o prezenţă măreaţă, cu intensităţi de foc şi nestemată, uneori aspre, neşlefuite, alteori, dimpotrivă, blînde şi netede. Totdeauna, Mirea a fost solar, apolinic, poet de imnuri şi ode aduse vieţii. Prin contraste, prin intensităţi puternice şi egale, printr-o pastă suculentă şi sclipitoare – tonurile închegau forme substanţiale şi căpătau un spaţiu adînc sugestiv. În perioada 1938–1948 predominau în imaginile sale roşul închis şi strălucitor, albastrurile tari, galbenul – citron, alburile şi griurile. Pînă şi în >>> continuarea aici >>>

________________________

SĂRBĂTOAREA CULORILOR

Pentru cine e obişnuit să şi confrunte impresiile noi ce i le stîrneşte o operă plastică originală, cu ceea ce a mai văzut înainte, mai ales cînd e vorba de unii nostalgici sau numai „speriaţi” de cumulul impresiilor aglomerate din contemplarea operelor datorite unor artişti de nume şi renume mondial, poate că încadrarea unui pictor ca Ion Mirea în familia unor mari maeştri ai artei moderne etichetate sub denumirea globală de abstractionişti, în frunte cu Paul Klee, Joan Mirò sau Piet Mondrian, este treaba cea mai simplă şi care cere cel mai mic efort. Personal, nu mi pot îngădui să i fac artistului român, care vine astăzi să deschidă în pictura noastră modernă o fereastră cu lotul nouă şi originală, „ni cet exces d’honneur, ni cette indignité”, ca să mă refer şi eu la un autor de faimă universală, deşi clasic. N o voi face, mai întîi, pentru bunul motiv că nici Ion Mirea, nici subsemnatul n am frecventat în ultimii douăzeci de ani galeriile şi expoziţiile apusene ci am evoluat fiecare, după gusturile şi putinţa fiecăruia din noi, între realităţile istoriei şi artei contemporane de la noi de acasă; asta nu însemnează că ne am pus ochelari de cal şi că am fi ignorat tot ceea ce în plastica apuseană a însemnat o inovaţie profundă în gust şi sensibilitate. Dar îndrăznesc să cred cu tărie că singura sugestie fructuoasă la care ne putem aştepta din partea inovatorilor artei universale, nu este una a formei şi cu atît mai puţin a substanţei artei noastre, ci a unei concepţii intelectuale, a unei proiectări a viziunii noastre artistice în ansamblul orchestral ce l poate reprezenta efortul neîntrerupt al artiştilor lumii de a vorbi în limbajul secolului lor. În acest sens, desigur că pictura cu care Ion Mirea vine să se înfăţişeze luna viitoare, după îndelungi tăceri şi bogate căutări, este o artă a secolului al douăzecilea dar cu foarte adînci rădăcini împlîntate în realitatea vieţii şi în fertila tradiţie artistică a acestui popor. Iar dacă poate fi vorba de o anumită rezonanţă cromatică, sau mai degrabă de o echivalenţă cu plastica apuseană, aş pomeni mai curînd de anumite limpezimi ale văzduhului mediteranean, din Italia unde Mirea şi-a făcut o spornică ucenicie şi care numai prin aceasta, şi numai prin aceasta, ar putea duce pe cineva cu gîndul la alte ceruri decît acelea ale noastre de unde însă Mirea şi a tras toată seva şi toată puterea albastrului său. Pictorul nostru a dedus cerurile lui, de un albastru de smalţ, din întrebările şi experienţele pe care litoralul nostru şi peisajul montan românesc i le a propus. El şi a luat numai cutezanţa, întrutotul lăudabilă, de a unifica în paleta lui străvechimile din cerul patriei sale pe care, din necesităţi de compoziţie şi dintr o rigoare specifică spiritului său şi cîtuşi de puţin de împrumut, le a unificat într o strălucire de cristal, acea strălucire despre care – cu cîte decenii mai nainte? – vorbea Calistrat Hogaş cînd descria cerul „albastru şi limpede ca ochiul unei fecioare”. Aşa că orice analogie cu alte asemenea exprimări în pînzele unor artişti italieni nu este, cum se spuneuneori în genericele filmelor, decît cu totul întîmplătoare. Cerul lui Mirea e >>> mai departe aici >>>