GÂNDURI RĂZLEŢE: “IAR DUMNEZEU MI-I ŢARĂ”
Am mers pe străzi, singur şi anonim, tulburat şi m-am trezit printre lucrurile abandonate. Din ce a fost zvîrlit cu violenţă, am strîns frumuseţea ultragiată şi cu tot ce am cules m-am regăsit, în visul meu, cu mîinile încărcate, căutînd abisurile artei.
Apoi, jocul mi-a părut mult mai grav şi surîsul meu s-a şters. Poate că sacrul se găseşte doar în ceea ce zdrobim sub picior.
Iată-mă, deci, din nou tentat şi supus, urcîndu-mă iarăşi din profunzimile infinit mai adînci, reconstituind cu certitudine, din toate aceste bucăţi, ultimele fragmente accesibile tăcerii.
Astfel, gîndindu-mă, mi-am dat seama că, încă de la început, ceea ce lipsise îngerilor a fost fastul materiei.
*
Poţi să spui că poezia mea nu e poezie. Că am încercat să mă rog şi nici de rugăciune nu sunt în stare. Spune că timpuri m-au încurcat şi m-au scos din minţi. Spune că rugăciunea mea e un dezastru. Mă rog prea păgân. Mă rog pentru mine şi rămân prea singur. Iar când mă rog pentru alţii, îi pârăsc lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu mi-i ţară. Fă ca să fiu iertat şi iartă-mă”.>>
[1979]
