Artistul văzut de Giuseppe Ungaretti

„Am întâlnit doi artişti români în viaţa mea: un sculptor şi un pictor. Sculptorul
l-am întâlnit acum o jumătate de secol, pe când eram tânăr student la Paris. L-am întâlnit în casa unei doamne căreia îi plăcea să fie înconjurată de oameni deosebiţi. Sculptorul care a dispărut de curând, la o vârstă aproape centenară, era Brâncuşi, marele Brâncuşi care, alături de Medara Rosso, este fără dubiu cel mai mare sculptor european de la impresionişti încoace.

Când l-am întâlnit pe Brâncuşi trebuie să fi avut aceeaşi vârstă pe care o are Mirea astăzi, celălalt artist pe care am avut prilejul să-l cunosc şi care m-a învăţat să iubesc viaţa şi arta. Ca şi Mirea, Brâncuşi era slab şi osos şi tot ca Mirea avea părul de culoarea sării şi a piperului, care îi flutura în bătaia vântului în timp ce ochii te iscodeau cu o privire arzătoare.

Ca şi Brâncuşi, Mirea lucrează cu delicateţe şi cu aceeaşi miraculoasă răbdare. Într-un anume moment, întreaga sa inspiraţie pare că se descarcă în arabescul unei culori pure. Astăzi, deşi încă încrezător în puritatea absolută a culorii, Mirea încearcă să cuprindă puritatea odată cu toate aspiraţiile sale într-o parabolă a anotimpurilor care se schimbă de la primăvară la toamnă. Observă primăvara ce se anunţă odată cu venirea cocorilor în luna Mai, care odată ajunşi cad extenuaţi de atâta drum. Şi din nou, vede aceiaşi cocori toamna, la ora plecării, brăzdând cerul de un albastru curat.

Alteori pictura lui Mirea este plină de cântecele şi ciripitul lor, de trilurile unei melodii fără sfârşit ce taie noaptea în două.

Secolul nostru este cel al marilor zboruri, deşi noţiunea zborului de pasăre a început să dispară şi a trecut ceva vreme de când, în Italia, nu mai avem decât foarte rar veşti despre aceste zboruri.

De aceea şi sunt recunoscător lui Mirea care, prin pictura sa de o asemenea profunzime şi simplitate, ne-a făcut să simţim din nou poezia naturii, simbolurile sale heraldice vor transmite generaţiilor viitoare mărturii despre miracolele timpurilor noastre.

Veneţia 1965

GIUSEPPE UNGARETTI