SCURT ARTICOL DE DICŢIONAR

Iulie 4, 2007 at 5:20 pm (ACTIVITATEA SI OPERA)

MIREA, IOAN I.

– poet şi pictor –

data naşterii: 2 febr. 1912, com. Răsuceni, jud. Giurgiu.

A urmat Şcoala elementară la Răsuceni, iar liceul la Alexandria, Este licenţiat în filozofie, la Roma şi doctor în medicină, la Bucureşti.

A debutat publicistic cu versuri la „Crai Nou“ (Alexandria, 1930).

A mai colaborat la: „Sfarmă-piatră“, „Meşterul Manole“, „Game“, „Litoral“, „Ramuri“.

A redactat, cu M. Vasilescu şi C. Cristescu, revista literară „Rod“ (Alexandria, 19 mart. – 15 mai 1933), iar cu V. Horia, Ov. Caledoniu, M. Suru şi Coca Farago, rev. „Meşterul Manole“ (Bucureşti, ian. 1939 – ian.-febr. 1942).

A avut câteva expoziţii personale de pictură la Bucureşti la Galeria „Mozart“ (1938) şi la sala „Dalles“ (1946), la Sibiu, la Muzeul Bruckenthal (1965). A mai expus în cadrul Salonului Oficial şi la Căminul Artei, atribuindu-i-se distincţia românească: Premiul Căminului Artei.

După 1966, părăsind ţara, a expus la galeria de artă „Le Cavalino“ din Veneţia, la Roma, Londra, Paris şi Wurzberg. A avut numeroase expoziţii personale în: Franţa, Angi; Germania, Italia, Olanda, Belgia, Kenia, Venezuela.

În Franţa a fost distins cu „Le grand Prix“ pentru sculptură şi medalia oraşului Cagne sur Mer şi cu „Le grand Prix“ la Salonul internaţional de la Antibes.

A fost prieten cu Giuseppe Ungaretti, Georges Methima Goeton Pilon.

Ulterior, s-a stabilit la Paris.

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

GÂNDURI RĂZLEŢE: „IAR DUMNEZEU MI-I ŢARĂ”

Iulie 4, 2007 at 5:19 pm (ACTIVITATEA SI OPERA)

Am mers pe străzi, singur şi anonim, tulburat şi m-am trezit printre lucrurile abandonate. Din ce a fost zvîrlit cu violenţă, am strîns frumuseţea ultragiată şi cu tot ce am cules m-am regăsit, în visul meu, cu mîinile încărcate, căutînd abisurile artei.

Apoi, jocul mi-a părut mult mai grav şi surîsul meu s-a şters. Poate că sacrul se găseşte doar în ceea ce zdrobim sub picior.

Iată-mă, deci, din nou tentat şi supus, urcîndu-mă iarăşi din profunzimile infinit mai adînci, reconstituind cu certitudine, din toate aceste bucăţi, ultimele fragmente accesibile tăcerii.

Astfel, gîndindu-mă, mi-am dat seama că, încă de la început, ceea ce lipsise îngerilor a fost fastul materiei.

*
Poţi să spui că poezia mea nu e poezie. Că am încercat să mă rog şi nici de rugăciune nu sunt în stare. Spune că timpuri m-au încurcat şi m-au scos din minţi. Spune că rugăciunea mea e un dezastru. Mă rog prea păgân. Mă rog pentru mine şi rămân prea singur. Iar când mă rog pentru alţii, îi pârăsc lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu mi-i
ţară. Fă ca să fiu iertat şi iartă-mă”.>>

[1979]

Legătură permanentă Lasă un comentariu

“BIBLIOTECA DOCUMENTARĂ” * inedit: PETRU COMĂRNESCU ŞI MIRON RADU PARASCHIVESCU DESPRE PICTORUL IOAN I. MIREA

Iulie 4, 2007 at 5:19 pm (ACTIVITATEA SI OPERA)

Publicam aici doua documente quasi-inedite sau foarte putin cunoscute si uitate, ca si marele artist ce le sunt obiect de studiu. Ele sunt discursul tinut de marele critic de arta PETRU COMARNESCU in 1956, la vernisajul primei expozitii oficiale a pictorului IOAN I. MIREA, aflat, la acea vreme, intr-o adanca penumbra si marginalizat de stapanirea vremii si eseul lui MIRON RADU PARASCHIVESCU despre pictor, publicat peste mai multi an. Ulterior afirmat atat in Romania (expozitia -recapitulare din 1965 fiind un triumf)cat si la Paris, Ioan I. Mirea este pana azi una din marile personalitati ale artei romanesti care se afla, cu incapatinare, inafara interesului public sau oficial. O restituire a acestei opere (care apartine, deopotriva, unui scriitor daruit) se impune cu prioritate si va trebui intreprinsa cat mai curand.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

EXPOZIŢIA IOAN MIREA LA SIBIU

Rezumînd o activitate artistică susţinută şi concentrată ce îşi are începuturile în 1938, deci cu o durată de peste un pătrat de secol – peisajul şi arhitectura şi aceasta într-o sinteză de intensităţi cromatice şi simplificări de forme. El proiecta monumente noi şi vechi, ruine glorioase şi amintiri ale vredniciei omului de-a lungul secolelor, înălţîndu-le la entităţi de măreţie pe fundalul unui cer senin şi unitar. În expoziţie reapar lucrări – pentru noi neuitate —care încă din expoziţia anului 1940 vădeau dragostea pictorului pentru caracterul variat şi totuşi unitar al peisajului românesc. Atunci a evocat el cu înţelegere şi strălucire privelişti din Vlaşca natală, din Făgăraşul cu zvonuri de legendă, din splendidele aşezări moldoveneşti de Ia Suceava, Neamţul şi Vara tec. Nu erau propriu-zis descrieri, ci evocări poetice, acte de patriotism luminat, cîntece închinate naturii pure şi vredniciei umane.
De pe atunci, Mirea picta nu atît ce vedea cît ceea ce – văzînd – simţea şi trăia, adică stările de vibraţie cromatică şi muzicală pe care i le trezea contactul cu natura şi arhitectura. Şi nu comunicate oricum, ci disciplinate de gîndirea sa, de receptarea lor nu numai prin inimă, ci şi prin intelect. Organizarea intelectuală a imaginii, concentrarea viziunii la cîteva elemente definitorii răspundeau tensiunii interioare cu care simţise şi trăise în prealabil viziunea respectivă. După alte două expoziţii la Băile Herculane (1944 şi 1945), artistul s-a definit în mod impunător prin expoziţia din octombrie 1946 la Bucureşti, urmată de altele în 1947 şi 1948.

În faza 1938–1948 el obţinea – mai ales în peisajele din ţara şi din Italia – un aer solemn, monumental, datorită unei proiectări concentrate a naturii şi arhitecturii sub un cer uniform, imperturbabil, simbolizînd parcă veşnicia. Formele păstrau o viaţă intensă, căpătau o prezenţă măreaţă, cu intensităţi de foc şi nestemată, uneori aspre, neşlefuite, alteori, dimpotrivă, blînde şi netede. Totdeauna, Mirea a fost solar, apolinic, poet de imnuri şi ode aduse vieţii. Prin contraste, prin intensităţi puternice şi egale, printr-o pastă suculentă şi sclipitoare – tonurile închegau forme substanţiale şi căpătau un spaţiu adînc sugestiv. În perioada 1938–1948 predominau în imaginile sale roşul închis şi strălucitor, albastrurile tari, galbenul – citron, alburile şi griurile. Pînă şi în >>> continuarea aici >>>

________________________

SĂRBĂTOAREA CULORILOR

Pentru cine e obişnuit să şi confrunte impresiile noi ce i le stîrneşte o operă plastică originală, cu ceea ce a mai văzut înainte, mai ales cînd e vorba de unii nostalgici sau numai „speriaţi” de cumulul impresiilor aglomerate din contemplarea operelor datorite unor artişti de nume şi renume mondial, poate că încadrarea unui pictor ca Ion Mirea în familia unor mari maeştri ai artei moderne etichetate sub denumirea globală de abstractionişti, în frunte cu Paul Klee, Joan Mirò sau Piet Mondrian, este treaba cea mai simplă şi care cere cel mai mic efort. Personal, nu mi pot îngădui să i fac artistului român, care vine astăzi să deschidă în pictura noastră modernă o fereastră cu lotul nouă şi originală, „ni cet exces d’honneur, ni cette indignité”, ca să mă refer şi eu la un autor de faimă universală, deşi clasic. N o voi face, mai întîi, pentru bunul motiv că nici Ion Mirea, nici subsemnatul n am frecventat în ultimii douăzeci de ani galeriile şi expoziţiile apusene ci am evoluat fiecare, după gusturile şi putinţa fiecăruia din noi, între realităţile istoriei şi artei contemporane de la noi de acasă; asta nu însemnează că ne am pus ochelari de cal şi că am fi ignorat tot ceea ce în plastica apuseană a însemnat o inovaţie profundă în gust şi sensibilitate. Dar îndrăznesc să cred cu tărie că singura sugestie fructuoasă la care ne putem aştepta din partea inovatorilor artei universale, nu este una a formei şi cu atît mai puţin a substanţei artei noastre, ci a unei concepţii intelectuale, a unei proiectări a viziunii noastre artistice în ansamblul orchestral ce l poate reprezenta efortul neîntrerupt al artiştilor lumii de a vorbi în limbajul secolului lor. În acest sens, desigur că pictura cu care Ion Mirea vine să se înfăţişeze luna viitoare, după îndelungi tăceri şi bogate căutări, este o artă a secolului al douăzecilea dar cu foarte adînci rădăcini împlîntate în realitatea vieţii şi în fertila tradiţie artistică a acestui popor. Iar dacă poate fi vorba de o anumită rezonanţă cromatică, sau mai degrabă de o echivalenţă cu plastica apuseană, aş pomeni mai curînd de anumite limpezimi ale văzduhului mediteranean, din Italia unde Mirea şi-a făcut o spornică ucenicie şi care numai prin aceasta, şi numai prin aceasta, ar putea duce pe cineva cu gîndul la alte ceruri decît acelea ale noastre de unde însă Mirea şi a tras toată seva şi toată puterea albastrului său. Pictorul nostru a dedus cerurile lui, de un albastru de smalţ, din întrebările şi experienţele pe care litoralul nostru şi peisajul montan românesc i le a propus. El şi a luat numai cutezanţa, întrutotul lăudabilă, de a unifica în paleta lui străvechimile din cerul patriei sale pe care, din necesităţi de compoziţie şi dintr o rigoare specifică spiritului său şi cîtuşi de puţin de împrumut, le a unificat într o strălucire de cristal, acea strălucire despre care – cu cîte decenii mai nainte? – vorbea Calistrat Hogaş cînd descria cerul „albastru şi limpede ca ochiul unei fecioare”. Aşa că orice analogie cu alte asemenea exprimări în pînzele unor artişti italieni nu este, cum se spuneuneori în genericele filmelor, decît cu totul întîmplătoare. Cerul lui Mirea e >>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

ARTUR SILVESTRI: „HAUTBOIS D’AMOUR“ (din vol.”Memoria ca un concert baroc (I)”

Iulie 4, 2007 at 5:18 pm (OPERA ŞI AUTORUL)

Îmi vine cel mai greu, amintindu-mi cîteodată acei ani de odinioară, cînd mă gîndesc la Mirea, căci aşa îşi semna tablourile. Sau la Ioan I. Mirea, cum iscălea poeziile, fiindcă era şi un poet, un poet atît de singuratic încît nici măcar o carte despre poeţi nu-l aminteşte, pînă în ziua de azi. Şi el, la rîndul lui, era un uitat. Dar „uitat“ cum sînt, de obicei, pictorii. La Bucureşti, în magazinele de antichităţi dar şi pe la colecţionari, un Mirea se aprecia şi se plătea încă destul de bine; dar „un Mirea“ de atunci, ce se mai găsea, faţă de un Mirea de altădată care nu se vindea, reţinîndu-se ca să-i mai crească valoarea, ca a vinului, cu cît se învecheşte. Omul părea însă victima operei şi aproape cu siguranţă se mai ţinea minte numai ca autor; era ca şi cum n-ar mai fi fost, ca şi cum, plecat fiind la Paris, ar fi plecat cu totul, definitiv şi irevocabil.

În casa lui Paul Anghel, despre care auzisem la Paris laude ce m-au uimit deşi citisem „Modelul magic“ în foileton şi îmi plăcuse, Mirea s-a evocat prea puţin şi fără vreo dezvoltare ori măcar o pomenire mai tristă, cînd se prăpădise. Şi era, cred, unul din puţinele medii unde se mai ştia ceva despre Ioan, în afara cîte unei rubedenii, ce îmbătrînea, ori a colecţionarilor care socoteau, asemeni cămătarilor, cît le va creşte banul cînd pictorul nu va mai fi, dacă apucase, prin noroc, să se mai facă şi mai cunoscut decît era, în lumea lor.

Dar în lumea noastră, moartea lui începuse demult, încă de pe cînd era viu şi strălucitor, la Bucureşti, înainte chiar să se aşeze departe, neştiind că, dacă ar fi rămas aici poate că altfel ar fi fost totul, pesemne mai fără acest abur de blestem ininteligibil, care ar merita să se exorcizeze.

Stranie soartă, pînă la a spune că ascunde o dramă aproape magică, dar, deopotrivă, şi stranie întîlnirea cu el, o răscruce venită la un soroc ce bănuisem că există încă din vremea aceea de unde, cînd se evocă, nu-mi amintesc decît aceste clipe în relief, luminate de un „ceva“ inexplicabil ce nu pătrunde mai jos de ele, în bezna desăvîrşită a zilelor şi nopţilor fără identitate. Nici nu mai ţin minte, de fapt, cum am ajuns la Paris, în vara lui 1971, la uşa casei lui din Montparnasse, unde locuia de numai cîţiva ani. Era o casă veche, cu două etaje, în inima Cartierului Magic, de unde, după ce bătusem cu un fel de ureche metalică ce ţinea loc de sonerie, ieşise, deschizînd cu mirare, un bărbat subţire ce purta în mîini o pensulă cu tocul plin de vopsele în culori diferite şi o pîine; o pîine abia începută, pe care o ţinea subsoară. Imaginea ce se constituise cu brutalitate era impresionantă. Omul firav, învestmîntat în pantalon negru şi cămaşă largă, neagră şi ea, cu mîneci lungi de unde ieşeau palmele cu degete subţiri şi nervoase ca de pianist, avea ceva atît de nefiresc încît intimida, crea o reţinere timorată, impunea. Astăzi s-ar fi zis, în lexicul frivol ce se întrebuinţează, că avea „charismă“ dar această vorbă atît de neconsistentă ar fi fost, oricum, prea puţin. Întregul impresiona, iradiind. O vreme m-am gîndit că, purtînd părul lung, atît de lung încît îi cădea pe umeri ca în vremea medievală, şi de culoare aproape albă, „albit“ fiind de timpuriu, părea un fel de preot get, un mag necunoscut de pe un munte singuratic. În felul lui, aşa cred că era, purtîndu-se cu o blîndeţe de înţelept şi, gîndindu-mă astăzi cu intensitate la toate cîte fuseseră pe atunci, cred că era prima oară cînd întîlneam în viaţă înţelepciunea vie. Cărţile mă îndrumaseră, pe cît fusese cu putinţă şi pe cît citisem, dar înţelept fără epilog, „lucrînd“ în imediatul nesigur, nu cunoşteam şi, de fapt, cunoscusem şi mai tîrziu atît de rareori încît aproape că nu-mi vine să cred că ar fi posibil şi ar exista. Căci învăţătura, aproape bisericească, de carte şi de metode, ce văzusem şi admiram la „Domnul Dinu“ Adameşteanu era altfel decît înţelepciunea lui Ioan I. Mirea. Aceasta venea, mai mult ca sigur, din instrucţie, căci era instruit; adică, aşa cum s-ar zice, construit bine pe dinăuntru dar mai puţin din cărţi ori şi din cărţi şi din viaţă şi dintr-un altceva ce nu identific. Citea mult, avea cărţi, dar cărţi puţine, cărţile lui. În atelierul ce am descoperit chiar lîngă intrare, jos, la uşa casei, un raft modest adăpostea vreo cîteva zeci, multe româneşti, între care am văzut ceea ce nu mai văzusem: o carte de Mircea Vulcănescu. Şi Eminescu. Şi Blaga, „Spaţiul mioritic“. Dar şi vreo cîteva cărţi franţuzeşti, ale lui Malraux. I le dăruise? Poate că de la el le avea. Căci din acele zile atît de amestecate, care veneau peste mine cu furtuni concentrice de senzaţii, nume şi gînduri care, venind atunci, se împrăştiau îndată fără să lase decît lamura şi povaţa, din acele zile, zic, mai reţin puţine dar chipul lui Malraux, în atelierul de jos, despărţindu-se de Ioan, nu l-am uitat. Ce-o fi căutat acolo, într-o vreme cînd mi se pare că era încă ministru ori fusese pînă de curînd?

Şi mai ţin minte încă vreo cîteva imagini, ca nişte fabule, păstrînd, toate, înlăuntrul lor închisă o semnificaţie care îmi scăpase atunci dar înţeleasă poate astăzi cînd, ajungînd ca un ecou din nevăzut pînă la mine, pare a-mi vorbi. Cît am rămas, în Paris, nu>>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu